– Învârti-te-ai pe lumea ailaltă, lighioana pământului! N-ai pe unde te juca? Du-te, că-i dealu’ cât vezi cu ochii! Aci să stai, în poalele mele, că poate-ți învârjobesc o nuia pe șele de nu-ți mai arde de jucat!
Imaginați-vă o femeie în „etate” , cum spune Domnica, luându-se la harță cu Azorel cel flocos, mascota vie a gospodăriei. Însă, Azorel nu pricepe nimic. Din contră, Domnica-i flutură pe la nas poalele cu margine albă ca spuma laptelui, iar el interpretează totul ca pe o invitație la joacă. O palmă peste bot îl liniștește, iar acum privește nedumerit la Domnica, neînțelegând că azi e JOIA MARE, iar buna mea are de vopsit ouăle. Încep ordinele, bineînțeles:
-Adu-mi, Nuță, coșu’ cu coji de ceapă! Vezi că-i după dorânga cu usturoi! Hai mai fuga, că mă taie peste șele de nu mai pot!
Păi da, o taie, că încă de dimineață zornăii, când la stânga, când la dreapta. Ajunse în prispa casei și începu să-și aranjeze colăceii pentru joimărei. Lângă fiecare colăcel așeză cu grijă câte o ulcică de pământ, o bombonică, o bucată de halva și tot ce mai născocește ea(dar de post) ca nu cumva Maria lu’ Andrei să aibă masa mai aranjată.
Poate știți, dar eu tot vă povestesc, pentru că astfel de momente mi-au marcat copilăria și m-au făcut să mă leg pe veci de aceste meleaguri minunate și de acești oameni binecuvântați.
Să revenim! În fiecare an al copilăriei mele eram trezită dis-de-dimineață :
– Scoală-te, fă, du-te fuga dă-ți cu apă pe față, ia-ți trăistuța, că trecură toți copiii!
Simt și-acum bucuria cu care alergam din casă în casă cu trăistuța cu ulcele și tălpile pline deja de la roua dimineții.
Fiecare gospodărie avea joimăreii așezați cât mai frumos. Doamne, ce aș mai fi mâncat un colăcel cu o bucățică de halva!
N-aveam voie. Următorul pas era îmbrăcatul pentru mers la biserică pentru împărtășanie. Aici începea nebunia. Încă de mică aveam ifose cu asorteuri. Doar îmi cumpăraseră haine noi! Nu mă linișteam decât după un zguduit strașnic de moțul palmier și promisiunea că în ziua de Paști voi îmbrăca rochița care acum nu se potrivea cu dusul la biserică.
După amiaza iaca începe vopsirea ouălor. Scoate Domnica roiba din colțul grădinii, o curăță frumos și o aruncă în căldarea în care a turnat cojile de ceapă, spălate bine în prealabil.
După ce fierbe bine cojile, strecoară zeama și vopsește ouăle unul câte unul. Să nu vă-nchipuiți că sunt puține.
Aaaa! Să nu vă spun că-n timpul ăsta lângă ea, răsună un difuzor din care străbat sunetele unei pricesne. Totul face parte dintr-un ritual de la care nu se abate niciodată. Știu fiecare pas pe care o să-l facă și vreau să mi se-ntipărească într-un colțișor al minții, pe vecie.
M-am gândit să o scot puțin din priză, făcându-i o mare bucurie.
– Domnico, cine crezi că a venit pe la noi?
– N-am timp! zise ea.
Dar când întoarse față și dădu cu ochii de cea vinovată cu priceasna, Emilia Dorobantu mai, mai să răstoarne căldarea cu ouă. Fâstâcită toată se șterse vârtos de nelipsitu-i șorț și o îmbrățișă pe Emilia cu toată forța.
– Mâncate-ar mama! Mare har ți-a dat ție Dumnezeu! Te ascult toată ziua și te urmăresc peste tot.
Și continuă :
– Ptiu! Să nu te deochi! Maică, da frumoasă mai ești!
Vă dați seama ce a urmat. Emilia, musafir rușinos, n-a refuzat nicio propunere de-a Domnicăi. A plimbat-o prin atelier, prin pensiune. A îmbrăcat-o în costumele noastre și i-a umplut coșul cu ouă.
– Te pun, maică, în pomelnic toată viața că tare bine mai zici în cântecele ălea!
… iar eu am imortalizat momentele pentru că vreau să împărtășesc cu voi aceste frumoase clipe.
Cu drag, de-aci’ de la Ponoarele!
P.S. Ascultați priceasna!
