„- Ia dă-te, fă, încoa’!
– Mă grăbesc, țață Domnică, că zbiară vitele-n grajd. Dau mâne pe la mata’.”
Știa ea Caleștița de ce nu se oprește. Cu o nonșalanță, pe care o câștigase după un îndelung exercițiu, controla plasele tuturor celor care treceau prin fața porții. Aplica „zeciuiala” fără pic de jenă. Oamenii îi luaseră seama: cei darnici o „cinsteau”, cei mai puțin darnici o ocoleau.
De data asta întoarse spatele îmbufnată și își vărsă tot năduful pe ocupanții gospodăriei sale.
„- Să stați, fă, și să vă uitați la mine…. Caleștița lu’ Gogu umplu traista cu mânătărci. Cre’că fu și pe Caroiu, și pe Țârcaviști, și prin Caună. Avea traista plină. Cică-i puie-mi-te de ele. Nicicând n-o fost așa multe.”
Cu vrere sau fără vrere, plecară toți din casă.
Și n-a greșit Domnica. Vuiau pădurile de oameni.
Aur poartă pădurile noastre. Trebuie doar hărnicie pentru a gusta dulcele acestora.
A venit rândul ciupercilor, mânătărci, cum le spunem noi. Groase și cărnoase, abia așteaptă să – și împrăștie aroma în toate preparatele.
Și-o pornim, cum e și firesc, cu vestita zacuscă.
E ceva aparte, iar oaspeții de la Casa Iilor își amintesc de gustul divin al acesteia, împrăștiat în cerul gurii precum razele unui curcubeu.
Să lăsăm descrierile „gustoase” și să trecem la treabă.
Fiecare știe ce are de făcut. Domnica este foarte pricepută la împărțirea sarcinilor. Nimeni nu șomează.
Bărbații pregătesc focul din vatră și ceaunul încăpător.
Partea femeiască curăță și spală legumele proaspăt culese din grădina din spatele casei.
Și iac’așa se rostogoleau în covata mare de lemn rotunjoarele cepe (baza gustului oricărui preparat) și gogoșarii dolofani (care vor asigura coloritul preparatului). Nu uităm nici de dulceața zacuștii. Ea este dată de morcoveii tineri, răzuiți mărunt și scăpați în ploaie portocalie peste ceapa arămie din ceaun. Și sfârâie toate la foc mic, în timp ce mânătărcile deja călite sunt mărunțite pentru a-și asigura locul de cinste în întreg amestecul.
Lingura mare de lemn nu mai contenește din mișcare. Nu cumva să se prindă „că ne-am dat foc la valiză”.
Din când în când mai trece și Domnica, aruncând (din niște săculeți de pânză) arome numai de ea știute.
Cum, necum, mai cu o vorbă, mai cu un păhărel de țuică se termină și zacusca noastră. Trece proba degustatului și se așează în borcane frumos etichetate de mezina familiei (adică eu 😂).
Învelite în pături și scoarțe groase, după ce au fost bine sterilizate, așteaptă până când își găsesc locul în cămară.
Imaginați-vă o felie mare de pâine de casă aburindă, acoperită cu un strat gros de zacuscă și o mușcatură maaaare, mare! Ooooo! Divin!
Vă așteptăm la Casa Iilor!
