-Taci boanghino că-i scoli pe toți și iar mă ceartă! Nu vezi că mai am „oțâră” și termin? Mișcă-te-n cușcă și du-ți traiul de câine, că numa’ al meu, Dumnezeu să-l ierte, zicea că vrea viață de câine, ziua să stea la umbră și noaptea să umble slobod. De parcă n-a umblat!
Și n-are rost să intru în romanul Domnicăi. I-a dat Domnul patru copii și un bărbat iubăreț. Dacă cineva o stârnește îi povestește cu lux de amănunte toate evenimente prin care a trecut. O las, deși între noi fie vorba, nu-mi prea convine, dar mă gândesc că așa-și mai ia din poverile de pe inimă.
O găsesc în grădină privind roșiile și certându-se cu cățelușa noastră.
-Ce faci, Domnico? Ți-am spus să lași sapa. Nu vezi ce roșiși la față?
-Lasă, fă, că acu-i răcoare! Nu vezi cât crescură copileții? De nu s-ar mănii, am avea câteva roșioare. Tare mi dor de gustul adevărat de roșie! Lasă-mă pe mine și du-te că se trezită musafirii.
-Fă-le fuga o cafea, un ceai, o cană de lapte și ceva de mâncare, că au drum lung azi.
-Da, cum îți vine, Domnico? De unde știi că au drum lung?
-Păi dacă eu am vorbit aseară cu ei! I-am auzit că n-au ce să facă și le-am spus că le fac eu program pe-o săptămână, dar trebuie să se trezească de dimineață.
-Și cam ce i-ai îndrumat să facă?
-Păi în primul rând să se îmbrace mai „sumelnic” (tradus-sumar), să ia pălărie să nu-i bată soarele-n cap, să ia în spate trăistuța cu ce le-am pus eu în ea și să pornească de la Podul lui Dumnezeu! Să-l vadă și de sus și de jos! Să intre la gura peșterii și să zăbovească cam un sfert de ceas. Acolo ascultă zvâcnetul liliecilor și simt răcoarea pământului. Să nu pornească zurgălăii că noi avem grijă de viețuitoarele peșterii. Să asculte legenda Podului lui Dumnezeu și a Lacului Zaton, dacă are cine să le-o spună. Dacă nu, le-o povestesc eu deseară, la un pahar de afinată, că n-o fi foc. S-o ia frumos la pas și să urce pe Dealul Peșterii, că de-acolo văd în toate cele 4 zări. Să tragă zdravăn aer în piept (că au de unde) și să pună pasul la bătaie până la Cruce. Acolo să-și potolească setea cu apă rece de munte și să se-ncumete spre Cheile Băluței.
Mergând ei așa vor vedea că ponorenii sunt oameni blânzi, harnici, primitori și cu credință în Dumnezeu. O mai fi și de-ailalți, vorba ceea, „pădure fără uscături…” Au fost oameni chinuiți și-au ridicat școli și case cu spatele că nu existau drumuri.
De aia mă mândresc cu ei. O să-i cam bată soarele-n cap pe chei, dar dacă picioarele-i mai țin dau de o pădurice cu umbră deasă unde pot să poposească liniștiți. Primul gând o să le fie la trăistuță, dar eu am avut grijă să pun ce trebuie acolo încât să-mi mulțumească. Și cu burțile „aranjate” pot asculta glasul pădurii. Și le mai spun să dea binețe, că așa-i pe la noi! Li se va răspunde cu drag, pun „rămășag” pe asta.
De-ntors nu-i mai îndrum că știu poteca. Numa’ să dea un telefon să pun ceaunul că la așa mișcare, îți spun eu că niciodată n-au mâncat bucate așa de bune ca ale mele.
Ș-apoi dacă vor să mai mestece și ei câteodată, cu un șpriț în mână, zău că nu mă supăr.
Mâine schimb poteca.
Și iac’ așa mă lasă Domnica și pe mine și pe Domniile Voastre, cu ochii-n soare. Dar vă promit, cum aflu alt traseu (nu că nu le-aș cunoaște, dar îmi place cum povestește ea) mă pun pe scris și vă trimit cu drag…
De aici, de la Casa Iilor!
