-Sărut mâna, măicuță! Căutăm și noi Casa Iilor și pe Domnica.
-Apoi, mamă, Casa Iilor scrie frumos acolo-n față, da’ ce treabă aveți cu Domnica?
-Ne dorim să o cunoaștem că taaaare frumos mai scrie nepoata despre ea.
-Bat-o norocu’ de fată! I-am spus să stea ghiavoli potolită, că râd babile-n sat de mine!
-Dar de ce? E atât de frumos ce spune!
-O fi! N-o fi! Iaca eu-s Domnica.
Am prins-o pe Domnica țâfnoasă… Nu!! Nu pe musafiri, „vui de mine”!
Țâfnoasă pe situație, că o găsiseră oamenii cu poala opregului plină cu mere. Imaginați-vă scena! Eu o văd de pe fereastră și nu pot să mă opresc din râs.
Prinde poala cu mâna dreaptă, încercând s-o șteargă pe stânga. Își dă seama că nu e tocmai curată și încearcă să schimbe mâna. Se fâstâcește toată până când dă de un vas pus tocmai în spatele ei. Răstoarnă merele cu năduf, se șterge strașnic pe mâini și, victorioasă, întinde mâna ei bătătorită de vremuri și muncă spre “oamenii de la oraș”.
-Nu trebuie să arunci merele, mamă Domnică! Se bătătoresc și se strică.
-N-au ele timp, maică, pân’ deseară le-nvelesc eu frumușel în două “pături”. Una deasupra și una de jos, le bag frumos la cuptor, iar dacă zăboviți mai mult “pe prispa casei”, nu mă lasă inima să nu vă trimit să degustați. Ia să văd eu ce fac fetele mele de nu mai vin să-și primească oaspeții!
-Suntem chiar aici, dar ne-ai acaparat oamenii cu poveștile matale.
-Fă, eu nu pricep ce-i aia acaparat, da’nu face nimic. Sănătoși să fiți cu toții!
Acum să nu vă-nchipuiți că Domnica face totul. Nu! Nu! Nu! Însă e buna mea și-mi place să cred că am moștenit de la ea vorbele cu “vino-ncoa” și atitudinea ce nu-ți dă voie să n-o asculți.
Într-o clipită merele sunt rase și puse în căldărușa de pe soba cu pirostii. Cică au un gust aparte. O fată le execută de așa natură încât să nu fie nici dulci, nici coapte. Numa’ bune. Vine și Domnica cu scorțișoara și gustă de pe vârful lingurii de lemn.
Hai că-s bune!
Ea trage postava de lemn și începe a comanda:
-Adu-mi, fă, untură, făină, ouă, zahăr și niște “mitocosăli” de-ale tăle!
Și pentru că vorbeam de atitudine, bineînțeles că toată lumea executa.
Și „făcu” buna o cocă fragedă pe care o împărți în două. Luă făcălețu’, stropi masa rotundă cu făină și făcu o foaie mare pe care o puse în tava rotundă. Aruncă apoi vreo zece linguroaie de mere călduțe. Nimic pe zgârcenie. Puse și foaia de deasupra. Rolul meu în toată treaba asta era să ung plăcinta cu ou și să o înțep cu furculița. Doamne, ce-i mai scânteiau ochii când scoase din cuptor “bunătatea”!
-Să n-o tăiați caldă, fă, că imediat “sa-ncruzăște”!
La momentul potrivit o făcu bucățele, o împudră cum se cuvine și o aranjă pe două platouri: unul pentru ai casei și unul pentru musafiri. Se “primenii” și se înființă mândră la Casa Iilor.
-Ia,…. vedeți îi bun ce făcui eu aici?
Eu hop cu poza.
-Să nu cumva să mă superi! Pune, uite, fata asta frumoasă!
-Buno, n-o cunoști? E Mariana Ionescu Căpitănescu!
Se apropie neîncrezătoare, crezând că fac o glumă nesărată. Știam că este preferata ei.
-Bată-i ghiavolii de ochelari! Une’ i-oi fi lăsat? Ia vezi, fă, pe cazălniță?
Pune tacticoasă ochelarii și face un pas înapoi.
-Draga mea, nici nu visezi cât de mult te urmăresc!
………N-are rost să vă mai povestesc, a năucit-o pe săraca femeie. I-a pus tava în brațe și-a plimbat-o peste tot.
Pozarul și-a făcut treaba și iaca ce-a ieșit.
Foto: Ovidiu Achim
